Revista Kamikaze

De ce-au plecat, de ce-ar mai fi rămas…

Înainte de a pleca noi, Caţavencii, ca să ne facem kamikaze, în presa românească  au mai fost cîteva migrări de ziariști de rasă cu un cîrd de colegi după ei. Ce le-a venit, ce i-a făcut să-și părăsească cuibușorul căldicel,am aflat de la trei mari presari migratori: Cristian Tudor Popescu, Cătălin Tolontan și Dan Turturică.

Cătălin Tolontan:

„După cea de-a doua plecare, am suportat o intervenţie chirurgicală la inimă“

Reporter: 1997. Echipa de la ziarul Sportul românesc, cu Ovidiu Ioaniţoaia si Cãtãlin Tolontan la butoane, pleacã şi porneşte PROSport-ul. Ce v-a apucat, ce v-a fãcut patronul Dragomir?

Cãtãlin Tolontan: Dragomir nu ne fãcuse nimic. El era mult mai liber la cap ca patron de presã decît ai crede vãzîndu-i reacţiile publice de azi. Ţin minte cã un coleg scrisese un articol despre cum a furat clubul Victoria tribunele echipei Progresul. Furate la propriu, cu macaraua!

O fãcuse chiar Dragomir, ca preşedinte la Victoria, dar în afarã de o crizã de nervi, din care nu a lipsit nici autoderiziunea de care „nea Miticã“ e capabil, articolul din Sportul românesc n-a avut nici o consecinţã. Pur şi simplu, de Dragomir ne-au despãrţit timpurile. Noi gîndeam într-un fel destinul unui ziar, el, în altul.

Rep.: Cu ce v-a momit Adrian Sîrbu? Cît v-a dat la salariu?

C.T.: Primul meu salariu ca redactor-şef a fost de 400 de dolari. De trei ori faţã de Sportul românesc, dar unde nu eram redactor-şef. În general, salariile s-au dublat atunci şi nu doar pentru oamenii care veneau de la Dragomir, ci şi pentru ceilalţi pe care i-am selectat. Ne-am dat seama cã nu ar fi fost bine sã rãmînem strict în aceeaşi formaţie. Aveam nevoie de multe valori şi de ciocnirea mai multor culturi.

Rep.: 2003. 108 angajaţi ai PROSport, cu Ioaniţoaia şi Tolo în frunte, îşi iau lumea în cap şi pleacã în trustul lui Dan Voiculescu, sã relanseze Gazeta sporturilor. La fel: ce v-a apucat? Detaliaţi. Vrem amãnunte pe care nu le-aţi povestit nimãnui. (OK, fãrã prea mult sînge.)

C.T.: Vînzarea PROSport ni s-a pãrut beneficã nu doar pentru cã ea îl ajuta pe Sîrbu într-un moment extrem de dificil pentru el (era pe cale sã piardã controlul ProTV din cauza unui conflict cu Ţiriac şi trebuia sã-i rãscumpere acţiunile), ci şi pentru cã noi înşine cî.tigam ni.te bani, iar ziarul devenea parte a celui mai puternic grup de presã scrisã din România. Dar Ringier s-a îmbolnãvit de monopolitã. Avea Libertatea, cumpãrase PROSport şi urma sã ia Evenimentul.

În termenii lor, închiseserã piaţa. Numai cã aceastã formidabilã concentrare de produse nu se susţinea pe o concentrare similarã de competenţe umane. Plus cã aveau o culturã low cost deranjantã. Impusã de elveţieni, dar desãvîrşitã de unii dintre managerii români. De pildã, deşi noi veneam dintr-un grup românesc, lucram de multã vreme cu aparate foto digitale, iar pe ei i-am gãsit scanînd încã filmele.

Culmea e cã nu noi, ci ei se comportau superior, ca nişte cuceritori. Salariile noastre li se pãreau mari, şi erau într-adevãr mari faţã de restul trustului, dotãrile noastre pãreau extravagante şi tot aşa! Nu înseamnã cã noi eram deştepţi şi ei nu, ci pur şi simplu cã aveam culturi diferite, iar expresia aceasta de „culturã a unei companii“, deşi e foarte vagã, rezuma decisivul.

Vã dau un singur exemplu. La un moment dat, m-am contrat pe nişte planuri cu Rãzvan Corneţeanu pe cîţiva metri pãtraţi din biroul lui Ioaniţoaia, care pasãmite ar fi depãşit standardul internaţional al grupului. Era extenuant şi pentru mine, şi pentru Rãzvan. Atunci am zis cã mai bine pierd cu Ioaniţoaia decît sã cîştig cu Ringier şi am plecat.

Rep.: Cum aţi reuşit sã vorbiţi cu o sutã şi ceva de oameni?

C.T.: Am avut o discuţie în redacţie şi oamenii au zis „OK, plecãm!“. Au fãcut-o în cunoştinţã de cauzã, enervaţi şi ei de lipsa de tact a celor de la Ringier, care şi în al doisprezecelea ceas refuzau sã înţeleagã cã trebuie sã avem un plan de mãrire a salariilor pe cîţiva ani, nu doar de mãrire a profiturilor. Plus cã au apelat la amenin.ãri de genul „Vom porni rãzboiul!“ şi nu cunosc persoanã mai îndîrjitã decît un ziarist ameninţat.

Rep.: Cît de reuşite au fost aceste transplanturi? Au mers cum aţi estimat?

C.T.: De fiecare datã s-a nãscut un produs lider şi profitabil. Acum sunã bine. Cumulat, profitul celor douã ziare (PROSport şi Gsp) depãşeste 15 milioane de euro, dar a fost o presiune enormã.

Dupã cea de-a doua plecare, am ajuns de cîteva ori la Spitalul de Urgenţã şi apoi am suportat o intervenţie chirurgicalã la inimã. Cu cîteva excepţii, colegii nici n-au ştiut, nu era momentul. Aveam, mã refer nu doar la mine, ci la întreaga conducere, responsabilitatea a peste 120 de oameni. Sunã dramatic?

Probabil, dar m-a marcat, astfel încît acum, cînd am auzit cã plecaţi de la Caţavencu, am exclamat pentru mine: „Fuuuu, nu ştiu la ce se bagã!!!“.

Rep.: Unde aţi fi fost acum dacã vreunul dintre planuri ar fi eşuat?

C.T.: Dacã ratam, nu ştiu ce puteam face, aşa, reuşind, aştept sã-l confirm pe Arnon Grunberg, care zicea cã „Un şir de victorii e doar semnul cã n-ai trãit suficient“. Dar nu mai dureazã mult, vãd cã deja am ajuns la vîrsta la care formulaţi întrebãrile cu „dumneavoastrã“

Rep.: Nu vrei sã scrii la noi?

C.T.: Aş pica testul de umor. Plus cã nu pot. Contractul.

Rep.: Au trecut deja şapte ani de la ultima mişcare, cea de la PROSport cãtre Gsp. Nu e cam mult? Anul trecut se tot spunea cã, gata, îi faceţi şi lui Dinu Patriciu un ziar de sport.

C.T.: N-am discutat niciodatã cu Dinu Patriciu. Mi se pare cã e mai pasionat de ziare decît de ziarişti. Pe jumãtate glumesc, are şi jurnalişti buni, dar am senza.ia cã proiectul lui pentru presa scrisã din România e un mare Avatar monopolist şi acum prefer sã zbor liber decît sã fiu parte confortabilã dintr-un robot care trage în tot ce mişcã.

Rep.: Dacã nu mai pleci, nu te-ai gîndit mãcar sã acorzi consultanţã în domeniu?

C.T.: Cu plãcere. Iatã sfaturile mele pentru cei ce se bat cu brandul la care au contribuit: Extraveral întîi, apoi Xanax, în caz de tahicardie merge şi cu încredere la Spitalul Universitar de Urgenţã, la parter, sînt nişte doctori super!

Şi dacã simptomele continuã şi vin tot mai des cu defibrilatorul, vã recomand un chirurg eminent de la Timişoara. De regulã, convalescenţa e ajutatã de un cash-flow pozitiv, dar asta e cam greu de obţinut acum în presa scrisã. A scris un editorialist al revistei Time ceva haios: „În 2010, singurul lucru mai greu de vîndut decît un exemplar de ziar va fi o companie de ziare“. (Gabriel Drogeanu)

Cristian Tudor Popescu:

„Adevărul a fost ultimul ziar independent, deţinut de ziariști, din presa românească“

Reporter: Domnule Cristian Tudor Popescu, domnule „Crucișător al presei  românești“, în 2005 aţi strîns catrafusele și aţi plecat de la Adevărul, direcţia Gîndul. Cum v-aţi simţit ca trădător? Că știu că așa vă urla acţionariatul.

Cristian Tudor Popescu: Mai întîi că, avînd în vedere numărul celor care au plecat atunci de la Adevărul, față de cei care au rămas, nu știu cine putea fi numit trădător. Pentru că 80% din redacție a plecat atunci. Conceptul de trădare devine absurd în acest caz.

Rep.: Atunci, să zicem că aţi abandonat corabia, că tot vi se spune „Crucișătorul presei românești“.

C.T.P.: Nu puteam abandona o corabie care plutea și era cu pînzele sus. Făcuse 500.000 de euro profit în anul respectiv, avea peste 120.000 de exemplare tiraj, avea 90.000 de abonamente. De ce să abandonăm o corabie în situația aceasta, care mergea foarte bine? Adevărul a fost ultimul ziar independent, deținut de ziariști, din presa românească.

Cauza de facto a fost conflictul cu acționariatul, ale cărui cerințe mi s-au părut inacceptabile. Făcuserăm 500.000 de euro profit și ni s-a cerut să facem în anul următor aproape un milion. Or, eu știam în ce marjă de profit se putea mișca Adevărul. De asemenea, s-a refuzat orice mărire salarială, în condiții de profit, s-a refuzat acordarea celui de al treisprezecelea salariu. Nu s-a prevăzut nici o investiție. Patronatul a luat, pur și simplu, profitul.

Rep.: A fost cenzură la Adevărul din partea acţionariatului pe vremea cînd era condus de dumneavoastră?

C.T.P.: Nu din partea acționariatului. Au fost cele, să zic, 6-7 telefoane ale lui Hrebenciuc, pe care le-am și descris într-un articol la plecarea noastră, cu momente în care domnul Hrebenciuc a fost respins chiar cu cinism. În momentul în care mi-a cerut să nu trimit pe cineva la Bacău, unde domnul Sechelariu avea probleme cu Stavarache, am procedat exact pe dos. L-am trimis pe domnul Liviu Avram, care era chiar din Bacău și care a scris un articol extrem de dur împotriva mașinațiunilor, înscenărilor făcute împotriva lui Stavarache.

Rep.: Deci uneori e bună cenzura, cu condiţia să nu nimerească omul potrivit.

C.T.P.: Da, te enervează. Și acționezi și mai dur decît ai fi făcut-o în mod normal. Deci ziarul Adevărul nu a fost cenzurat niciodată. Dar încercări au fost. Revin la ce spuneam mai devreme despre patronat, care punea condiții greu de satisfăcut. În acele condiții, noi am interpretat acest obstrucționism din partea patronatului… domnule, era clar că voiau să plecăm, din moment ce refuzau orice fel de astfel de bunăvoință față de angajați, era clar că voiau să plecăm. Și am bănuit că e vorba de o chestiune politică.

Pentru că, înainte de alegerile din 2004, în revista Atac la persoană a apărut prima dată faptul că eu voi fi înlăturat după ce Adrian Năstase va cîștiga alegerile, fiindcă nu am răspuns în mod corespunzător pe cît se aștepta în partid, trecînd în partid drept ziarul lui Hrebenciuc. De cîte ori apărea o măciucă în Adevărul la adresa PSD-ului era sunat Hrebenciuc: „Ce faci, domnule, e posibil în ziarul tău să apară așa ceva?“. Asta se întîmpla înainte de alegeri, deveneau nervoși, în special Adrian Năstase, care-l suna pe Hrebenciuc. A fost la un moment dat o discuție de mare amploare legată de domnii Bittner și Petrache.

Apăruse în Adevărul un articol despre ce spusese Băsescu despre Bittner și Petrache. Noi am dat mare, în cap de pagină, ce spusese Băsescu despre ei, lucru care a stîrnit o mare explozie de furie la PSD, în special la domnul Năstase, care m-a sunat. L-am întrebat: „În ce calitate mă sunați, domnii respectivi nu au vreo funcție în partid“. Și zice: „De prietenie ați auzit, domnule Popescu?“. „Ooooo, zic, uitasem de acest sentiment, bine că mi-ați amintit, ha-ha-ha.“

Rep.: Poate că e de dorit ca politicienii să nu aibă prea mulţi prieteni. Cu cît au mai mulţi, cu atît mai multe telefoane pe capul ziariștilor.

C.T.P.: Am mai avut o cerere din partea lui Hrebenciuc, să publicăm un interviu cu
Adrian Năstase. Ne dădeau ei interviul complet, cu întrebări și răspunsuri. Și i-am
spus în față: „Domnule Hrebenciuc, nouă nu ne comandă nimeni ce să punem în ziar. Ziaristul solicită un interviu, nu invers“. Am ales însă soluția publicării unui articol semnat Adrian Năstase.

Rep.: Cînd aţi decis să plecaţi de la Adevărul, domnul Hrebenciuc v-a reproșat gestul? A urlat după dumneavoastră: „Trădătooooruuuuleeee“?

C.T.P.: Domnul Hrebenciuc nu avea ce să ne reproșeze, fiindcă nu avea nici o calitate. Oficială.

Rep.: Vă place că ne-am dus de la domnul Vîntu?

C.T.P.: Eu vă urez ca prin această despărțire să demonstrați cu adevărat că nu dumneavoastră sînteți Cațavencii, mă refer la Cațavencii tip Caragiale. (Al. Căutiș)

Dan Turturică:

„La mine a fost un gest de solidaritate pur, extrem de nobil, dar și un pic iraţional, aș spune, pentru că le-am spus colegilor că nu avem unde să mergem“

Reporter: Nu sîntem singurii din istoria recentă a presei care au luat-o pe cont propriu. A existat, după alegerile din 2004, o altă mare plecare, cea a echipei Turturică, de la Evz.

Dan Turturică: Sînt diferențe, evident, între toate plecările care au avut loc în România, însă numărul de plecări în masă în ultimii cinci-zece ani e unic în istoria presei europene. Am ajuns aproape chiar să căpătăm un soi de brand. Eu nu am plecat de bunăvoie de la Evenimentul zilei, ci am fost dat afară. Dar în momentul în care am fost dat afară, mărturisesc sincer că le-am spus colegilor mei că nu vreau să plece cu mine pentru simplul motiv că nu aveam unde să mă duc. Voi, din cîte înțeleg, aveți un back-up plan, cei de la Gazeta au plecat pentru că aveau o variantă de plecare, cei de la Libertatea aveau o variantă de plecare. La mine a fost un gest
de solidaritate pur, extrem de nobil, dar și un pic irațional, aș spune, pentru că le-am
spus colegilor că nu avem unde să mergem.

Rep.: Problemele la noi au apărut cînd acţionarii i-au vîndut lui Vîntu. Plecarea de la Evenimentul are vreo legătură cu faptul că Nistorescu și-a vîndut acţiunile?

D.T.: În anii în care am lucrat cu trustul german Grunner & Jahr, parte a trustului Bertelsmann, lucrurile au mers foarte bine. Relația pe partea editorială cu patronatul
german a fost impecabilă. La fi nalul colaborării noastre cu Grunner & Jahr, după ce
ei au vîndut toate ziarele din Europa de Est Ringier-ului, nu numai Evz, au dat o petrecere de mulțumire pentru toți colaboratorii lor, la Dresda. La fi nalul petrecerii, într- un cadru festiv, președintele de atunci al  Grunner i-a înmînat lui Cornel Nistorescu un teanc de scrisori legate cu fundă. Eram foarte mirați, ce-i cu asta? Erau niște scrisori primite în special de la PSD, dar și de la alte partide politice, în tot decursul anilor cînd ei au avut Evenimentul zilei. Erau scrisori de la Năstase, Mitrea, toți mai-marii PSD-ului, în care se plîngeau de editoriale și de anchete. Nu numai că G&J nu veniseră să ne întrebe ce e cu scrisorile astea, deși într-un fel era dreptul lor, dar nici măcar nu ne spuseseră că au primit aceste scrisori.

Rep.: Dar totuși a apărut momentul în care Cornel Nistorescu a vîndut.

D.T.: Ringier a însemnat intrarea într-o altă cultură organizațională. Elvețienii nu tolerau vedetele. Plecarea lui Cornel Nistorescu, în primul și în primul rînd, din această cauză s-a produs, să fim bine înțeleși. Nu tolerau oamenii cu mare personalitate, care erau mai puternici sau egalau brandul publicației, pentru că nu erau oameni care să poată fi controlați.

Rep.: Evz, însă, a rezistat. Există întotdeauna speranţa din partea plecaţilor că, în spate, angrenajul nu va mai funcţiona. Urmează masa cititorilor o echipă care a făcut mentenanţa unui brand?

D.T.: Nu am de unde să știu, pentru că, din păcate, nu am apucat să fac un ziar imediat după plecarea mea de la Evenimentul zilei. Am făcut un săptămînal, nu un cotidian, după o oarecare vreme. Anul 2004 a fost un an foarte special, Evenimentul, alături de voi, mă rog, de Cațavencu, România liberă și poate un ziar-două, a fost singurul din toată media care a spus adevărul despre politica lui Adrian Năstase și a PSD. Speram ca verticalitatea demonstrată de noi în 2004 să poată fi capitalizată într-un nou proiect. Probabil că dacă ieșeam cu un nou ziar destul de repede, în două-trei luni, luam destul de mulți cititori după noi.

Rep.: Care sînt problemele care apar într-o echipă care pleacă?

D.T.: Sînt traume destul de mari. În ceea ce-i privește pe jurnaliști, e evident că în mintea fiecăruia se duce o luptă, pentru că se pleacă în necunoscut. Presupun că simțiți lucrul acesta și voi. E o vorbă în lumea cotidianelor că, în redacție, pînă la ora cinci ai democrație și de la cinci încolo ai dictatură. O astfel de plecare anulează ierarhiile. La mine le-a anulat aproape total. Oamenii ăștia își riscaseră salariile și siguranța familiilor lor, nu mai puteam să mă comport ca un șef, nici măcar în lucrurile bune pe care le face un șef. Chiar dacă scoteam un ziar foarte repede, probabil că ar fi fost un fiasco, mai ales la început, pînă cînd oamenii ar fi înțeles că lucrurile trebuie să intre în matca lor, mai ales pentru efi ciență.

Rep.: Ce s-a întîmplat cu echipa ta?

D.T.: La România liberă mai sînt douăzeci și ceva. La săptămînalul Prezent nu am reușit să iau cu mine decît un număr restrîns.

Rep.: Ce crezi că se va întîmpla cu noi, din experienţa ta? Vor fi trădări, renunţări?

D.T.: Nu aș putea să le spun trădări. Eu nu-mi permit să judec pe nimeni. Trăim într-o atmosferă destul de tensionată, economia merge prost, ziarele sînt pe ducă. Poate să fie frica de viitor. Dar va fi un test foarte bun pentru echipa voastră, se va vedea cine e cu adevărat călit și cine rămîne. Dacă depășiți această etapă, aveți și succes, rămîneți și coagulați, chiar dacă doar un sfert dintre voi, un nucleu, păi acel nucleu poate să cucerească munții, realmente. (Alexandru Vărzaru)

•