Mirosul de balegă fie cu noi!
După o serie de șapte-opt experiențe mai puțin vesele cu tânărul, dar obraznicul agroturism românesc, încerc să uit totul prin servirea unei porții de „clasic“. Cea mai la îndemână stațiune pentru cei din București rămâne Sinaia.
Te umpli de spume și tutun în ambuteiajul de la Comarnic, dar măcar scapi de demența de la Predeal, pe care ajungi s-o consumi, de obicei, și fără țigări.
De Sinaia mă leagă o grămadă de amintiri din tinerețe. Chiar dacă nu s-a derulat pe timpul regilor și al prinților ce-și jucau averile la cazinoul dintre munți, perioada studenției, căci despre ea vorbesc, rămâne în mintea oricărui june bucata din viață în care te bucurai de orice cameră fără baie, de orice baie fără apă și de orice pat fără cearșafuri, cu condiția ca lângă tine să bată repede o inimă de creștină suficient de drăguță. Sau, în funcție de numărul berilor de peste zi, putea fi și mai urâțică. Bucuria de a fi la munte era aceeași.
Au trecut anii, s-au deschis granițele, am vizitat Austria, Germania, Elveția, țări cu vastă experiență într-ale perfecțiunii privind serviciile și condițiile de turism montan. Nu știu cât de blonde, țâțoase și bulănoase or fi fost miniștrii lor de profil, sau poate că pur și simplu gazdele prusace au în sânge gentilețea, corectitudinea și ospitalitatea, dar acolo totul nu pare, ci este de-a dreptul decupat din poveștile cele frumoase.
Ca să ne simțim europeni, alegem din „cazări de vis Sinaia“ ceva similar purtând numele de „Vila Camelia“. Și acum țineți-vă bine, că urmează vrăjeala la care am pus și noi trufa: „Proiectată în stil austro-german de același maestru care a dăruit Perlei Carpaților Castelul Peleș, simbol reprezentativ al regalității românești, clădirea Camelia, un boutique-hotel, întrunește, printr-o spectaculoasă alternanță a lemnului cu vitraliile originale și a fierului forjat cu oglinzile de cristal, toate prerogativele (dacă ați pierdut ideea, reluați, vă rog, că așa am făcut și eu – n.m.) unui laitmotiv imagistic ce îmbrățișează minunata scară interioară, ce creează un inefabil joc pictural accentuat de tușele negre“.
Și tot așa, meandrele concretului continuau ancorate în sinergia adjectivelor pe încă patru pagini. Ajunși la fața locului, aveam să constatăm că noii proprietari ai regalității mioritice împrumutaseră mai mult din eticheta sindicaliștilor comuniști și din uzanțele cantinelor muncitorești. Cazarea costa ca la patru stele în Salzburg, dar la cameră nu puteai să urci prea lesne pentru că scara era, ca la hostelul de una și jumătate din Amsterdam, mai îngustă decât geamantanele. Micul-dejun inclus nu era suedez, ci doar continental, așa că pe lângă meniul fix – două felii salam de vară, o bucățică unt și trei măsline – nu puteai comanda nici măcar un ou fiert, pe motiv că „dacă vede ceilalți turiști la dumneavoastră cere și ei“.
Așa că n-am cerut și am preferat să ne includem, pe alți bani, alt mic-dejun, la alt local nerealizat în cea mai minunată manieră medievală, de o firească eleganță bla, bla, bla. (Augustin Julea)
Loading...
Loading ...