Revista Kamikaze

Jurnalul unei stewardese – seria a doua, episodul 19

Tocmai m-am întors de la simulator, adică din locul în care ne ducem, odată la trei ani, pentru o sesiune de două zile în care executăm tot soiul de exerciţii şi simulări ale celor mai probabile situaţii de urgenţă care pot apărea în avion.

Începem cu supravieţuirea pe apă: îmbrăcată în costum de baie şi vestă de salvare, mă arunc în bazin să salvez, chipurile, un pasager. Din exces de zel, colega-pasager urlă ca muşcată de crocodil. O întorc pe spate şi o târăsc câteva zeci de metri mai încolo, lângă barca de salvare, în care încerc să o cocoţ, însă nu reuşesc, pentru că joacă impecabil rolul pasagerului isteric şi necooperant, care aproape îşi sufocă salvatorul. Abia mai respir, casca mi-a căzut de pe cap, scuip apă pe gură şi pe nas ca un robinet şi am obosit teribil.

Îmi vine să-mi înec „pasagerul“, iar instructoarea zbiară de pe margine „gou in ză băut“, așa că mă uit ucigător la colega şi îi promit că la următorul zbor împreună o pun să cureţe după toate cetăţenele de o anumită etnie care îşi vor fi schimbat plozii în toaletele avionului. Argument foarte motivant, care o face să sară în barcă în două secunde, ba chiar mă ajută şi pe mine să mă îmbarc…

Urmează lupta cu focul la bord şi evacuarea pe tobogane. Am un incendiu în toaletă (provocat, pesemne, de un imbecil fumător), aşa că mă echipez cu mănuşile de azbest, gluga de fum şi extinctorul cu halon. După ce reuşesc să localizez sursa focului şi apoi să-l sting, instructoarea ne face o surpriză şi umple cabina de fum dens. Deschidem uşile şi urlăm comenzile de evacuare, când un tobogan devine inoperabil. Redirecţionăm pasagerii către altă ieşire, înjurând-o temeinic pe psihopata cu engleză proastă care ne instruieşte şi care ne-a trântit în nas unul dintre cele mai horror scenarii de proceduri anormale şi de urgenţă.

Aproape de finalul evacuării, când nu mai rămăseserăm decât noi, echipajul, în avion, instructoarea ne informează că mai avem de căutat un bebe care a rămas pe undeva, prin cabină. Chiar dacă am echipament de protecţie, nu-mi văd nici măcar pantofii din cauza fumului, aşa că merg în patru labe pe culoar, pipăind fiecare rând de scaune şi sperând că voi găsi nenorocita aia de păpuşă înainte de expirarea limitei de timp. Găsesc maimuţoiu’ şi alerg către ieşire, izbindu-mă de toate scaunele, mă arunc pe tobogan şi aterizez dramatic la picioarele echipajului meu, în aplauzele instructoarei mulţumite că am reuşit să ne salvăm pasagerii şi pe noi înşine, în mai puţin de 90 de secunde, cu jumătate din ieşiri disponibile.

Recunosc, îmi place la simulator de mor, însă mi-ar plăcea şi mai tare dacă am avea un asemenea centru în România. Însă asta e altă poveste, pentru un episod viitor.

PS. Data viitoare vorbim despre simulatorul piloţilor.

(Henrieta Aplanoriţei)

•