Privim înfioraţi distrugerile pe care le produce apa de ploaie. Ele ne impresionează pentru că sunt spectaculoase. Apa face victime. Spre deosebire de o viitură, Guvernul izbește mai puţin spectaculos. Și atunci te întrebi: ce e mai greu de suportat, inundaţia sau administraţia?
Premierul Emil Boc și miniștrii săi își fac plimbarea de inundaţie. Maliţios, Ion Iliescu îi acuză de fariseism. Dacă și-ar respecta anii, bătrânul comunist ar recunoaște că istoria acestui ritual e mult mai lungă. Vizitele miniștrilor sunt, în raport cu inundaţiile, ceea ce era dansul paparudelor pentru secetă. Cu diferenţa că dansul fecioarelor e doar speranţă pentru apa de ploaie, în timp ce miniștrii o oferă pe bune.
Ceea ce rămâne după vizita demnitarilor la locul dezastrului este destul de deprimant: case prăbușite, poduri rupte, cadavre umflate, promisiuni și bani de înmormântare, ciocolată și drajeuri. Sigur, nu miniștrii au umflat cadavrele, sau, mai bine zis, nu și-au propus niciodată așa ceva. Dacă Guvernul Boc ar fi prevăzut în programul de guvernare un număr de victime prin înecare, sunt sigur că ar fi existat azi mai mulţi supravieţuitori.
Deci, în raport cu natura, Guvernul Boc pare să fie mai puţin eficient. Probabil că din acest motiv în comuna Biertan – la 20 de kilometri de Sighișoara – s-a făcut apel la resurse mai credibile: pentru a alunga ploile aducătoare de nenorociri, sâmbătă s-au tras, pur și simplu, clopotele. Biserica fortificată are 600 de ani, comuna e atestată documentar din anul 1283. A fost, la fel ca alte câteva zeci de sate săsești din regiune, un loc înfloritor. După ce-au plecat aproape toţi sașii au rămas românii să le șteargă urmele de civilizaţie. În acest scop, guvernele – de la Petre Roman la Boc – au intrat într-o serioasă competiţie cu natura. Practic, contribuţia umană este minimă: patrimoniul este lăsat de izbeliște, pradă nu atât inundaţiilor, cât ploilor banale. În regiune sunt zeci de sate și mii de case care arată ca după o viitură care-a curăţat ce-a mai rămas după un bombardament.
Asta nu înseamnă că nu mai există viaţă în ruine. Am văzut meciul Ghana-Uruguay la cârciuma satului. Erau, în afară de noi, vizitatorii, trei localnici la mese: un asistat social și doi bărbaţi veniţi de la coasă. Un pahar de bitter costă un leu. Cei doi n-au prins drama ghaneză. Unul dintre ei s-a prăbușit încă din prima repriză cu tot cu masa pe care zăcea.
Cu al treilea am încercat să comunic: fusese operat, putea vorbi numai cu ajutorul unui aparat pe care-l ţinea lipit de laringe. Laringofonul costa 300 de euro pe care cetăţeanul, pensionat medical cu 100 de lei pe lună, n-avea cum să-i plătească. A depus mai multe cereri la Casa de Asigurări de Sănătate. Nimeni nu i-a răspuns niciodată. Guvernarea lucrează. Dacă de case are grijă natura, Boc se ocupă de oameni. (Mircea Toma)
P.S. N-am inventat nimic. Cine are intenţia să-l ajute pe cetăţeanul cu laringofon, mail la mircea.toma@kamikazeonline.ro.
Loading...
Loading ...