Revista Kamikaze

Jurnalul unui român în State, în criză și în budă – episodul 16

Nu se mai fac lucruri ca altădată. Nu numai mașini-unelte și mingi de fotbal cum erau pe timpuri, ci și vietăţi. Generaţiile astea proaspete sînt din ce în ce mai slabe, mai pipernicite și mai bolnăvicioase. Nu știu dacă americanii bagă ceva în Coca-Cola sau în chiflele de la McDonald’s, dar mișună pe aici felurite boli de organism de nu-ţi mai vine să te dai jos din pat de frica molimelor.

De ceva vreme, copiii se tot plîngeau ba că-i doare capul, că-i ustură gîtul, că-i mănîncă ochii și cîte altele. Cum școala nu era încă gata, am fost sigur că vor să-și bage o învoire și să stea acasă, dar n-au avut cu cine, eu nu dau scutiri medicale de la școală decît dacă-mi vii cu certificatul de deces. Însă plîngerile au continuat și după ce au luat vacanţă, așa că i-am dus să-i caut pe la doctori, iar după ce le făcură o grămadă de teste ni s-a comunicat că cei mici suferă de alergii cît nu pot ei săracii să numere. Sînt, așadar, alergici la polen, la iarbă, la praf, la mucegai, la animale mici și păroase, dar și la porumb și la nuci! La nuci și porumb, auziţi! Nu trebuie să stea afară cînd e soare, nu trebuie să fie expuși la praf, trebuie să respire aer condiţionat, filtrat, bineînţeles, nu pot să mănînce anumite fructe etc.

Eu am crescut la ţară. Da, știu, se vede, nu mai trebuie s-o spun, bancuri, glume, hăhăituri, mergem mai departe. De cum luam vacanţă și pînă în septembrie, singura textilă pe care o purtam era o pereche de pantaloni scurţi în care jucam fotbal, făceam baie și cred că aș fi și dormit în ei dacă nu mi-i dădeau jos ai mei, cu forţa, în fiecare seară, să mă spele. Nu cred că la tricou am renunţat eu, ci mai degrabă mi-a fost scos din uz din cauza stării de hal în care îl aduceam seara, plin de pete, de la zeama fructelor care mi se prelingea continuu de pe bărbie pe piept. Ai mei au ajuns la concluzia că lăsat la bustul gol eram mult mai ușor de întreţinut. Băgam în mine orice creștea sub soare: mere, pere, cireșe, caise, piersici, lubeniţă, nuci verzi, prune, porumb.

Zemurile și sucurile alea îmi curgeau în jos amestecîndu-se cu praful și transpiraţia și desenînd interesante arabescuri pe burta-mi rotundă. De la bărbie și pînă în vîrful degetelor de la picioare eram rîuri uscate de nectar și lut. Cele mai zemoase, dar și cele mai dulci erau caisele coapte și moi care cădeau din pom. Le luam de jos și cu degetele mai negre decît cernoziomul îndepărtam rapid ţărîna, suflam iute praful și le băgam în gură fără să clipesc. Odată cu fructul luam și, așa, ca o juma’ de linguriţă de pămînt pe care nu m-am mai sinchisit să-l îndepărtez. Dacă nu aţi ronţăit niciodată nisip între măsele nu puteţi înţelege ce e în sufletul creierului care simte așa ceva.

Neam de neamul meu, de la Bastus la nepotul statuii calului lui Mihai Viteazul, n-am avut și nici n-am stiut de asemenea boli. Ăștia mici, crescuţi în puf și pene de pinguin, îndopaţi cu mîncăruri speciale, la borcănașe, lustruiţi zilnic ca bocancii fruntașului, sînt mai betegi într-o săptămînă decît am fost eu toată copilăria. De aia zic: nu se mai fac, dom’le, nici oamenii ca pe vremuri! (Silviu Brizu)

•