Revista Kamikaze

Jurnalul unui român în state, în criză și în budă – episodul 19

De cîteva ori pe lună vin pe adresa căsuţei poștale unde ne-am înghesuit cu tot cu birouri, de cînd cu criza, tot felul de plicuri-surpriză și pachete cu mîţa-n sac de la corporaţii cu care firma noastră are relaţii de business și de vînzare-cumpărare. Ca să ne ţină de clienţi, acestea trimit felurite nimicuri în semn de nu-mă-uita.

Pe la începutul anului am primit de la office suppliers calendare cu peisaje tropicale, nisipuri fine, mare, soare. Era prin ianuarie și la noi era o vreme cîinească cu frig și zloată. Ni le-am agăţat toţi pe pereţi, visînd că stăm lungiţi pe plajele alea, fără griji, fără deadline-uri, fără credite la bănci.  De la firma cu deratizarea am primit niște mape inscripţionate și de atunci mergem pe la prezentări și întîlniri de afaceri cu mapele Bug Killers Inc., ca în Man in Black.

Săptămîna trecută a venit o invitaţie de la o firmă de birotică prin care unul dintre noi era poftit la o prezentare de copiatoare și imprimante, urmată de o agapă tovărășească cu mîncare pe săturate. Era vineri, iar eu vinerea nu mănînc de la mine, astfel că m-am oferit să merg. Șefu’ mi-a zis să nu fac pe Rockefeller pe acolo, să nu semnez nimic, că n-avem bani nici pentru curentul furat de la prizele de telefon, darămite să mai luăm copiatoare noi.

Acolo am fost pus imediat să completez un formular cu nume, firmă, funcţie, cîţi angajaţi, ce facem pe acolo, cîţi bani învîrtim etc., apoi m-au dus într-o cameră să-l aștept pe unul care se va ocupa de mine. „Dar lunch-ul, zic, cînd se servește?“ „După ce vorbiţi cu domnul Wilson“, mi se transmite. Zece minute mai tîrziu intră Wilson ăsta, un unsuros care mă salută de parcă nu ne-am mai văzut din armată. Făcîndu-mi cu ochiul, mă trage într‑o sală plină de copiatoare și, în timp ce mă ţine strîns de cot, îmi zice semiconspirativ că are pentru mine niște super-deal-uri pentru care ar putea fi dat afară dacă s-ar afla, dar trebuie să acţionez pe loc, să-i spun cîte utilaje vreau să comand.

„Domnu’ Wilson, nu pot, dom’le, să mă hotărăsc pe stomacul gol, mi-aţi promis în invitaţie un l­unch dacă vin aici, lăsaţi-mă să cuget deasupra unui blid cu mîncare și mai vorbim.“ „Da, da, vine el și lunch-ul, sigur, face Wilson, încercînd din răsputeri să pară vesel, dar haideţi să facem afacerea asta acum, că nu știu cît mai pot să ţin preţurile astea.“ „Știți, sufăr cu stomacul, o întorc și eu, dacă nu mănînc mi-e rău, îmi este imposibil să gîndesc limpede.“ Imediat, lui Wilson îi dispare rînjetul și mă împinge după un colţ unde era o cutie cu gogoși (donuts), zicîndu-mi răstit: „Eat!“ („Crapă-n tine!“), după care îmi întoarce spatele și pleacă. M-am dus îna­poi la intrare, unde erau ăia de la PR, să-i întreb iarăși de lunch. Amabili, îmi zic că da, nici o problemă, doar să stau acolo jos, în camera aceea, și să aștept pînă vine domnul Wilson.

„Păi nu, zic, că am vorbit deja cu Wilson și m-a servit cu gogoși, eu întreb de lunch-ul ăla adevărat, de care scria în invitaţie.“ „Aaa, ne pare rău, dar trebuie să vorbiţi cu Mr. Wilson!“ Am plecat înjurîndu-i. Pe românește, bineînţeles, că în engleză nici nu există blesteme din celea adevărate, înfricoșate. Și-am înjurat nu atît că am rămas nemîncat, cît pentru că mi-am stricat buzunarele la pantaloni cu gogoșile lor unsuroase. (silviu.brizu@kamikazeonline.ro)