Revista Kamikaze

Jurnalul unui român în State, în criză și în budă – episodul 15

Odată cu victoria din ultimul minut și calificarea în optimile CM, americanii au descoperit fotbalul. După înfrîngerea în faţa Ghanei l-au îngropat la loc și au scrijelit cu briceagul, pe un par pus la cap, în loc de cruce, „Fie-i vuvuzela ușoară pînă în 2014“. După patrioticul succes în faţa slovenilor, cînd jucătorii au fost felicitaţi personal la dușuri de fostul președinte Bill Clinton, trimis de Obama înainte, să-i încălzească loja prezidenţială și să i-o despăducheze de bombe, am devenit instantaneu un expert în fotbal pentru colegii mei americani. Nu se uită la meciuri, că le face somn, însă urmăresc știrile și citesc ziarele, de unde află că IUESEI cîștigă, învinge, izbîndește.

Chiar după primul meci din grupă am ţinut așa, ca o conferinţă de presă, la locul de muncă, lîngă bidonul cu apă de pe hol, în care am răspuns întrebărilor venite de la numeroșii și curioșii mei colegi. Pe lîngă explicaţiile cu privire la diferenţa dintre un fault tactic și unul lăcătușian, a trebuit să răspund și întrebărilor legate de spray-ul magic cu care sînt trataţi jucătorii accidentaţi și care-i repune pe picioare cît ai zice cheat. Nu înţelegeau prea bine de ce un jucător se tăvălește și se rostogolește de 5-6 ori fără ca nimeni să-l atingă și nici cum vine treaba cu cartonașele. Dacă alea galbene nu-i prea interesau, în schimb, la cele roșii erau complet nedumeriţi de ce jucătorul eliminat nu este înlocuit.

Explicaţii pe larg a trebuit să dau și în legătură cu cercul de la centrul terenului, și cu steguleţele de la cornere și dacă acestea sînt folosite de către arbitrii asistenţi pentru semnalizări mai deosebite. După golul anulat americanilor în meciul cu slovenii s-a făcut ședinţă, iar arbitrul a fost declarat antiamerican și dușman al valorilor democraţiei, și s-ar fi mers poate și mai departe dacă nu i-ar fi calmat tot unul dintre ei, care cică ar fi auzit el că FIFA sau grupul Bilderberg, nu era sigur, le va trece golul acela ca perfect valabil în acte. Cu sau fără acel gol, toţi erau curioși să afle cînd se va juca returul, acasă, la Washington!

De ce mi-a fost frică, însă, nu am scăpat – chiar cînd terminasem un curs de introducere în istoria centrărilor telefonate, la firul ierbii, a căzut ca un trăsnet întrebarea: „Cînd joacă România și cu cine?“ Entuziasmul mi-a pierit instantaneu și, din specialistul sigur și arogant care le ţine lecţii de soccer yankeilor, am devenit românul ciudos gata să se scuze și să acuze pentru orice eșec, și le-am zis că oricum Campionatul Mondial nu mai e ce-a fost și nu neapărat cele mai bune echipe ajung acolo, că e nevoie de noroc și am băgat-o și pe aia cu masa bogaţilor de unde ne tot ușuie pe noi, străinii. După cîteva momente de tăcere penibilă, cineva a schimbat subiectul pe meciul următor, împotriva Ghanei, și tot grupul și-a exprimat speranţa că americanii n-ar trebui să-i umilească și să le dea mai mult de patru, hai, maximum opt goluri, că se uită și ăia mici la meci și să nu se plictisească.

Din păcate, socoteala de la birou nu s-a potrivit cu cea din Africa și ghanezii i-au trimis acasă pe americani, iar eu, mărinimos și elegant ca orice român, am încercat să-mi consolez colegii amintindu-le că degeaba stai la masa bogaţilor dacă nu știi să mănînci. (silviu.brizu@kamikazeonline.ro)

•