Revista Kamikaze

Jurnalul unei stewardese – seria a doua, episodul 17

În care cititorii vor putea afla ce a mai făcut stewardesa noastră în ultimele zile de activitate aeronautică.

Mai întâi am încurcat, pentru întâia dată, ora de prezentare la aeroport. Adică ora universală coordonată (folosită în aviaţie, inclusiv în planificarea zborurilor) cu ora locală, fapt care mi-a provocat o întârziere de vreo 20 de minute și o privire emetică din partea Comandantului. Pe care oricum nu-l haleam nici cu o juma’ de kil de lămâi, așa că aproape m-am topit de plăcere văzându‑l ofuscat, însă incapabil să reacţioneze. N-a putut să mă taxeze, pentru că zborul nostru era oricum întârziat cu vreo două ore din ceva motive tehnice, însă a avut grijă ca pe toată durata zborului să manifeste o șicanare misogină și infantilă, demnă de elevul Ionel din clasa a II-a B.

În timpul îmbarcării, unu’ mă înjură temeinic pentru întârziere. Îi mulţumesc și-l asigur că în mod cert se va simţi mai bine dacă agresează verbal echipajul de cabină. La care el zice: „Păi da, te înjur, că nici acu’ nu mi-aţi dat banii înapoi pe biletu’ cu noru’ vulcanic!“ …Eh, da! Pe asta nu o prevăzusem, recunosc.

Undeva, aproape de finalul zborului, mă ard iremediabil în cuptor, reîncălzind mâncarea unui pasager care, după ce a devastat juma’ din porţie, m-a chemat să mă certe că era rece. Mă ustură pielea de mor, am o rană de toată lauda, îmi vine să-i arunc mâncarea în bot lu’ ăla și simt cum evenimentele zilei în curs îmi cotrobăie insistent prin sistemul nervos.

La Bruxelles îmbarcăm în grabă, încercând să recuperăm ce se mai putea recupera din timpul pierdut. Și când sunt gata să închid ușa avionului, un agent de rampă transfigurat și confuz mă înștiinţează că încă nu au fost încărcate bagajele în cală. La întrebarea „De ce?“, îmi răspunde serios că „this unexpected weather“ le creează dificultăţi, după care o șterge brusc. Mă uit în văzduh și remarc soarele de trei suliţe pe cer, rânjindu-mi cu toată forţa celor 30 de grade Celsius. E adevărat, o temperatură inedită pentru orașul obișnuit cu o maximă de douăzeci și un pic, însă nu preconizasem că asta ar putea diminua capacităţile motrice ale încărcătorilor de bagaje. Care au mai întârziat decolarea cu încă 40 de minute.

Când ne mai rămăseseră zece minute de zbor până la București, îl văd pe unu’ că vine spre toaletă. Nu apuc să mă uit urât la el (semnalul „legaţi centurile“ era aprins), că se prăvălește tragic și derutant la picioarele mele, într-o criză de epilepsie taman bună de încheiat o zi ca asta. Spume la gură, convulsii, relaxare sfincteriană, ambulanţă, rapoarte, declaraţii, haos.

Ajung acasă la miezul nopţii, arunc uniforma cât colo și mă gândesc a cinșpea oară în ziua asta că ar trebui să mă las de aviaţie și să mă apuc de împăturit origami.  (Henrieta Aplanorițe)

•