Revista Kamikaze

Mirosul de balegă fie cu noi!

Gîndul de a-mi strămuta existenţa pe meleaguri străine m-a bătut mai rău decît bate Doctor Oetker frişca la plic. Însă, de la un timp, auzisem că pot beneficia de efecte străineze şi ceva mai aproape, recte prin Braşov, Cluj, Sibiu şi alte cîteva oraşe încă neatinse, la nivel social, de mirosul de balegă.

Mă trezesc devreme, îndes aparatul foto şi-o sticlă cu apă în desagă, încalec motorul şi-o iau, cătinel, spre Braşov, împreună cu patru amici de drumeţie. Vreme de pus în ramă, asfalt ca-n palma de contabil, un grup de cinci motoare şi traseul „Cheia“. Imediat cum au început serpentinele, am şi simţit mirosul de balegă în oglinda stîngă: o secătură cu nişte ochelari mari de soare mustea de talent la volanul unei maşinuţe foarte potente.

Și ce-i dăduse prin cap bolovanului: să meargă la o distanţă de cam trei metri în spatele meu, în condiţiile în care curbele şoselei erau foarte strînse, iar cîteva pietricele m-ar fi pus la pămînt în doi timpi și cel mult o mișcare. Trag puţin de gaz şi depăşesc o maşină – talentatul, după mine! Mai depăşesc una – el, în spatele meu. Călărind un vehicul de 60 de centimetri lăţime, eu aveam avantajul de a putea trece printre maşina de pe sensul meu şi cea care venea din sens opus, dar el depăşea absolut orbeşte. Văd că nu pot să scap de bolovan, aşa că trag pe dreapta şi-i dau un avans de cinci minute: în ziua aia chiar n-aveam chef s-ajung la ştiri.

Cu acest episod încheiat, drumul curge lin şi ajungem pe străzile vechi ale Braşovului. Ne plimbăm, facem poze şi ne oprim la o terasă pentru pizza, suc şi relaxare. Centrul vechi al acestui oraş seamănă foarte mult cu al Bucureştiului, însă încercam să-mi conving prietenii că nu-i deloc aşa. Nu se auzea muzică tare de niciunde, oamenii vorbeau încet şi păreau a avea și serviciu.

Dar, odată cu venirea pizzelor, au apărut la masă și cerșetorii, deși nu comandaserăm așa ceva. Diferenţele dintre aceşti cerşetori şi cei din Capitală se înregistrează la capitolele „număr“ şi „insistenţă“, adicătelea în Braşov sînt mai puţini şi mult mai insistenţi. Vine un copil, îi dăm zece mii şi începe să ceară şi suc. Se loveşte de cîteva refuzuri şi pleacă. Apare altul, care cere pizza. Noi, hămesiţi: nu şi nu, dar el insistă. Pînă la urmă, pune mîna pe-o felie de pizza din farfuria unui coleg ce plecase la toaletă şi fuge cu ea treizeci de metri mai încolo. În momentul ăsta, noi îl priveam cum haleşte felia de quatro fromaggi cu sos dulce, rînjindu-ne cu toţi cei trei dinţi, după care urmează aroganţa supremă: se plictiseşte, aruncă jumătate din felie în mijlocul străzii şi pleacă.

Concluzia: bine că n-am avut iubitele la noi, că ni le lăsau și pe ele în mijlocul străzii, satisfăcute doar pe jumătate. (Vlad Gongu)

•