Mirosul de balegă fie cu noi! Cronică agroturistică – ep. 17
Deunăzi mă întreba cineva de ce merg pe ofertele de pe net atunci când vreau să găsesc o destinație de călătorie. Păi, o dată că netul nu a fost inventat doar pentru pornoșaguri și doi, îi răspund, mi s-ar părea de-a dreptul penibil ca, la 2010 ani de la nașterea lui Hristos, să mărșăluiesc prin gări sau autogări și să sondez călătorii cu geamantane, evitându-i la o adică pe ăia cu damigene, de unde vin și cum s-au simțit.
Așadar, deschid netul și după vreo oră de căutări alegem pensiunea „Nicola“ din Rucăr. În textul de prezentare se specifica faptul că este o pensiune destinată agro-turismului. Ne-a bucurat mult că nu este turnul de control al vreunui aeroport sau vopsitoria fabricii de aragazuri din Satu Mare. Arăta destul de cochet: din lemn, cu fațada plină de flori agățătoare, iar mansarda cu lucarne îi dădea un aer de căsuță din turtă dulce.
De fiecare dată când studiez site-urile de turism încerc să identific partea de exagerare comercială, ca să nu zic minciuna. Privesc îndeaproape fotografiile, filmările și citesc comentariile, dacă există. Cei care au probleme cu împrejurimile locației insistă pe imagini din interior. Ăia care au nasolia în hogeac se laudă cu peisajele mirifice și cu activitățile ce-ți pot întreține sănătatea în zonă. Pensiunea „Nicola“ era fotografiată de la un metru distanță, astfel încât să nu vezi prea mult ce are în față și cu atât mai puțin în spate. Misterul s-a elucidat, bineînțeles, abia după ce făcuserăm drumul de trei ore de la București.
Clădirea odihnea exact pe marginea drumului național, ba, mai mult, într-o curbă foarte periculoasă. În contextul în care a mai și plouat tot week-end-ul, să nu vă mirați că singura noastră distracție a fost să numărăm, pe timp de zi, 2.351 de camioane, iar pe timp de noapte, 1.827 de faruri de mașini ce ne‑au mângâiat pleoapele, degeaba închise, până dimineața. Rupți de relaxare, i-am plătit minunatei gazde și ultima masă țărănească, „o fripturică cu cartofi prăjiți, așa, ca la dumneavoastră la Capitală“, pe care însă nu am consumat-o.
Și asta nu că am fi fost vegetarieni sau că ne usturau ochii în cap de nesomn, dar lângă grătarul la care se preparase delicatesa unicat zăcea un câine cu juma de corp chel și cu șoldul drept umflat cât mingea de fotbal, de o boală necunoscută nouă, orășenilor.(Augustin Julea)
Loading...
Loading ...