Revista Kamikaze

Ce maşină mi-aş lua dacă nu aş cîştiga un milion

Chiar dacă potul la Loto a ajuns la cinci milioane, criza tot criză se cheamă. Multe dintre mașinile despre care am vorbit la această rubrică ca despre niște chilipiruri au devenit acum opțiuni de lux. Poate că ar trebui să indexăm rubrica și să-i spunem „Ce mașină mi-aș lua dacă nu aș cîștiga 100.000 de euro“. Sau „Ce mașină mi-aș lua dacă aș fi bugetar și aș rămîne fără un sfert din salariu“. Greu o duc și pensionarii, iar asta va influența piața auto.

Apropo, ce o mai fi făcînd celebra pensionară din Germania de la care cumpărau mașini toți samsarii români? Cum care? Bătrînica aceea care avea Golf-ul din ’81 pe care îl folosea „doar ca să meargă la supermarket o dată la două săptămîni. În rest, a stat numai în garaj. E ca nouă!“.

Astăzi, o mașină mică: Mini Cooper. Vorbim însă de adevăratul fiu al mamei BMC (British Motor Corporation) și predecesorul Mini-ului făcut acum de BMW. Model (ceva mai) cunoscut și ca „mașina lui Mister Bean“. Înainte de criză, un preț de 1.000-1.500 de euro nu era unul mare pentru un model de la sfîrșitul anilor ’80, începutul anilor ’90. Problema este că, pe criză, prețul devine mai puțin competitiv. Prețurile ceva mai măricele se duc în jos, în timp ce prețurile care erau deja foarte mici nu mai au unde să se ducă. Este același principiu după care o mașină mai scumpă se devalorizează procentual mai tare decît una foarte ieftină: cea foarte ieftină, adică la nivelul de pornire, nu prea mai are unde să se ducă în jos cu prețul fără să treacă de o limită a bunului-simț sau de valoarea ei ca fier vechi.

Mini Cooper, în forma sa retro, s-a produs la Longbridge pînă în 2000, așa că, cel puțin teoretic, puteți găsi una destul de nouă. Spun „teoretic“ fiindcă degeaba este ea produsă în 2000 dacă producția se bazează pe o concepție de anii ’70, cu ușoare îmbunătățiri ale mînerelor de la ferestre în anii ’80. Punctul ei forte ar fi că aveți un Mini, dar nițel altceva decît s-ar înțelege la prima vedere. Poate sînt eu mai zaharisit, poate sînt mai răutăcios, dar am considerat mereu Mini-ul, făcut de BMW, ăsta nou, o mașină de amantă. Sau, am mai spus-o, de amant. Scuze! Dacă mă uit la modelul vechi, îmi dau seama că este printre puținele mașini mici care au o mare doză de masculin în ele. În genere, lumea asociază o mașină mică cu un șofer-femeie. Mai mult decît modelul nou, Mini-ul acesta rustic al lui Mister Bean, nu știu de ce, arată ca de bărbat.

Un alt avantaj la o astfel de mașină ar fi simplitatea construcției. Gîndiți-vă o dată că este o mașină proiectată în anii ’50, hai, reproiectată în anii ’70, și a doua oară că este o mașinărie englezească. Or, grija obsesivă a englezilor de a nu se complica, fie că plăsmuiesc o societate, o echipă de fotbal sau un motor cu ax cu came în bloc, e binecunoscută. Veți avea parte, așadar, de acea senzație unică de fier-pe-fier pe care numai, poate, primele Dacia 1300 cu care v-ați început suflatul în jiclor v-au mai dat-o.

Poate altădată m-aș fi gîndit la Mini ca la o a doua mașină. Acum, pe criză, poate fi prima. Dacă mai iau în calcul și dimensiunile, 3,05 m pe 1,40 m, chiar că e bună de „prima mașină cu care am învățat să parchez într-o nebuneală ca Bucureștiul“.

Și dacă vorbim de parcări laterale și dimensiuni, gîndiți-vă și la dimensiunea numită greutate. Cu puțin peste 600 de kilograme, cît are Mini-ul, puteți să ajustați parcarea laterală cu umărul, după ce v-ați dat jos din mașină. (alex.dutu@kamikazeonline.ro)

•