Revista Kamikaze

Mirosul de balegă fie cu noi!

N-am nervi pentru drumul către lito­ralul românesc și sunt convins că orele petrecute pe scaunul mașinii în demența de la Fetești-Cernavodă-Ba­sarabi mi-ar declanșa o minunată și de neuitat durere la cârcă. Am ales, așadar, să dăm o fuguță la Breaza.

Acolo unde adăs­tăm este totul verificat, pentru că gazdele ne sunt prieteni vechi: grădina plină de flori și meri, casa primitoare, câini de mângâiat, găini de zburătăcit și terasă tocmai bună de admirat culorile Subcarpaților, la o ceașcă de cafea și-un pahar (hai, două) de vin.

Ca să nu ni se depună absolut toată ceafa de pe grătar direct pe șolduri sau fălcuțe, ne-am luat și bicicletele, încercând să demonstrăm reciproca teoremei populare care spune că „fiecare kilogram în plus înseamnă un centimetru în minus“. Aveam, deci, de aplicat socoteala inversă: fiecare kilometru pedalat în plus topește un mic, cu sau fără muștar, din burtă. În România, sportul rămâne singura alternativă plăcută și benefică la bețivăneala ancestrală numită de majoritatea confraților turism. Mai ales că inegalabila noastră țară nu e presărată cu castele, palate și alte atracții turistice, iar muzeele sunt inexistente, neinteresante sau vizitate deja de sute de ori cu școala, cu pionierii, cu părinții sau cu prima iubită.

Dacă Breaza s-ar fi aflat pe lângă Mün­­chen, ar fi cunoscut belșugul și viața înfloritoare a oricărei stațiuni bavareze, dar așa… Centrul e la fel de trist și anost ca al oricărui orășel prăfuit din sufletul Bărăganului, chiar dacă în loc de salcâmi încălecați și înfulecați de capre sunt brazi semeți populați, încă, de simpatice veverițe. Arhitectura este una amestecată, fără să respecte vreun specific al zonei, ca-n tot restul țării. Vezi case vechi, plăcute ochiului, cu decorațiuni frumos, dar discret meșteșugite, însă te lovești și de așa-numitele „licee familiale“, stilul modestei căsuțe de 1.400 de metri pătrați ridicate cu atâta trudă de harnicul ministru teleormănean Videanu.

În fața unui astfel de mall, clădit din piatră și lemn, ca la munte, am oprit bicicletele și ne-am făcut cruce: „Oare cât trebuie să nu muncești niște geamantane de bani ca să le înmormântezi într-o astfel de investiție?“. Un trecător, care ne observase fe­țele deformate de uimire, ne-a spus că această „căsuță de odihnă“ e a fostului deputat PSD Gabriel Bivolaru, intrat în umbră du­pă ieșirea de la răcoare.

Cunoscându-l per­so­­nal pe când era doar șoferul prințesei Mo­na de Freitas (asta înainte de a-l lua și de bărbat, pentru că avea nevoie de un fraier care să facă pârnaie în locul ei), mi‑am mormăit simplu în barbă: „Bă, ce e și viața asta!…“. Un nene cu meclă de bou și voce de milițian ratat mi-a întrerupt, însă, rumegatul acestui gând filozofal: „Plecați, bă, d-aci! Fir-ați ai dracu’ de sărăntoci, cu bicicletili voastre!“. L-am băgat în morții mă-sii și ne-am văzut de drum, exact cu bicicletele pe care ni le recomandase. Adică cu ale noastre. (Augustin Julea)

•