Revista Kamikaze

Domnul Radu Berceanu, ministru, a vorbit poporului despre Autostrada Soarelui. Am dedus că domnia sa vorbește doar pentru a ne transmite un mesaj simplu: „Eu sunt ministru de conturi elveţiene, știţi că din avion voi nici nu contaţi, băi, fraierienilor? Hai, circulaţi, circulaţi!“.

Am lăcomit, acum câteva săptămâni, la un program de lux – festivalul de jazz de la Gărâna. Luxul, în definiţia organizatorilor, înseamnă muzică de top într‑un spaţiu de top. Concret, festivalul se petrece într-o poiană de pe un platou montan de deasupra Reșiţei. Ca să urci la Gărâna din șoseaua pe care vii dinspre București, harta îţi oferă două posibilităţi: una mai lungă, prin Reșiţa, și, respectiv, un drum judeţean care o ia spre Gărâna (prin Brebu și Trei Ape) din Slatina-Timiș.

Sunt nume care vouă nu vă spun, probabil, nimic, în timp ce pentru mine au devenit de neuitat. Drumul pe care harta mi-l recomanda ca real era, în realitate, un grohotiș combinat, pentru variaţie, cu o specie bănăţeană de vulcani noroioși.

Mașinile care s-au aventurat pe varianta necâștigătoare și-au petrecut majoritatea timpului cu burta cocoţată pe câte-un ţanc de piatră și cu pasagerii pășind agale, pe alături, spre spaţiul de concert. Deh, am avut încredere într-o hartă. Duminică, la Constanţa, ministrul Berceanu a „desenat“ o altă hartă: cea a autostrăzii de la București la mare: „Noi putem să terminăm în iunie 2011 cele trei porţiuni de autostradă care ne mai despart… măcar la nivelul la care să se poată circula poate pe un singur fir, urmând să terminăm până la sfârșitul anului, complet, cu toate dotările…“. Singurul lucru cert care decurge din bâlbâiala cu „terminat (…) la nivelul“ și apoi „terminat complet“ este că autostrada despre care vorbește nu există sau, ca să-i respect retorica, e parţial neterminată.

După care a simţit nevoia să explice: „Am avut o porţiune pe care s-au descoperit nu știu ce vestigii arheologice care ne-a făcut (sic!) până la urmă să ne pierdem orice răbdare și să schimbăm traseul autostrăzii pe vreo cinci kilometri care sigur că a întârziat aceste chestiuni. Avem o pădurice care e în Natura 2000 și de care nu ne putem atinge, dar care în mijloc are o unitate militară. De un an și ceva facem tot felul de încercări de a găsi o formulă de a rezolva situaţia“. Păduricea asta, din Natura 2000, o fi crescut brusc în timp ce se desena proiectul? Discursul ministrului este un basm despre voinicelul Berceanu care săpa cu maceta, prin sălbatica Dobroge, pârtie autostrăzii când, deodată, vrăjitoarea a’ rea – trosc! – și-a aruncat păduricea în calea autostrăzii.

Ar fi călcat-o el, că un ministru când vede o rezervaţie naturală sau „nu știu ce vestigii arheologice“ e dator să le distrugă. Deducem că n-a avut cum să-și facă mendrele pentru că l-a împiedicat rezervaţia militară din mijlocul rezervaţiei naturale. Dar oare era beat domnul Berceanu când a povestit lucrurile acestea? Sau credea că poporul e beat și nu se prinde că vorbește în doi peri și că nici el nu crede ce spune. De fapt, exact asta e ceea ce am înţeles eu: între ministrul Berceanu și România reală nu mai există nici o legătură. Domnia sa are lumea lui, noi, lumea noastră, iar între noi există niște hărţi pe care el ne desenează drumuri la mișto. (Mircea Toma)

•