Revista Kamikaze

Din ecranizarea unui basm rusesc – film sovietic, vizionat cu “caravana”, la sat, prin ’59 – reţin o scenă memorabilă. Împăratul avea mereu în dreapta sa, înveşmântat în straie strălucitoare, un individ cu faţă senină care, din când în când, lua câte o gură de lichid dintr-un ulcior pântecos. După o vreme o înghiţea şi, brusc panicat, sorbea neîntârziat, înseninându-se iar. Un nou-venit la curte l-a întrebat pe monarh: “Cine este cel ce stă în dreapta ta?”. “El este înţeleptul curţii”, i-a răspuns acesta. “Şi ce licoare bea mereu?”, a întrebat oaspetele. “În ulcior e apă. Dar nu o bea, ci o înghite târziu, doar când nu mai rezistă. Datoria lui e să o ţină în gură tot timpul”, a rostit tronul. “Şi de ce face asta?”, a ingăimat călătorul. “Ca să nu poată vorbi şi să pară înţelept”, a lămurit împăratul.

Îmi amintesc scena ori de câte ori o aud vorbind pe Elena Udrea, ministresa tuturor ministerelor. Şi îmi spun că, urgent, preşedintele Băsescu ar trebui să îi umple gura. Şi să i-o ţină umplută. Permanent, ca în basm. Nu neapărat cu apă, ci cu ceva ce le place lor, cu o sarmală mare, ceva “popular”, în orice caz. Dar tratamentul se impune, spre binele Elenei şi, în subsidiar, al naţiunii. La el m-am gândit cu prilejul lansării, la Expo 2010 de la Shanghai, a noului brand turistic al României, când gura goală a Elenei Udrea a îndemnat popoarele lumii: “explore the Carpathian garden!”.

Există indivizi care, deşi circulă mult, nu sunt umblaţi. Care, deşi privesc în toate părţile, nu văd. Indivizi care, deşi veseli, nu sunt amuzanţi, care, deşi vioi, nu sunt vii. Sunt precarii din politica românească. Ei, singurul şi adevăratul brand de ţară, ubicuu recunoscut. Lipsiţi de imaginaţie, cultură şi bun-simţ, cei mai mulți politicieni români sunt nişte panicaţi nefericiţi: au numai năzăriri în loc de proiecte, iar închipuielile despre ei înşişi ţin locul priceperilor moderne. Din cauza opincii originare, fac la televizor demonstraţii de croşetat, dat cu mopul, cosit, muls vaca, crăpat lemne şi scos apă din fântână, cu aerul că – deşi au ajuns “doamne”, “domni”, deşi sunt “intelectuali” –, iată, se pricep şi la astfel de lucrări “populare”. Pe când, majoritatea ţoape şi ţărănoi fiind, pe lângă învârteli de cumetrie, numai cam la mop şi topor se pricep. Cât de cât.

Tot o închipuială este pentru ei şi natura României, pe care o percep “verde şi neatinsă” de la volanul automobilului sau din şezlongul vreunei pensiuni unde îşi înfulecă mititeii. Ignorând faptul că la această oră “grădina Carpaţilor” este făcută zob de ei şi acoliţii lor. O salată dospită, cu balastiere care au eviscerat albiile râurilor, cu gabioane pline cu pempărşi şi pufoaice, cu gatere măcinând codrii, sărăciţi şi ei de vieţuitoare prin hecatombe cinegetice, dar presăraţi cu pensiuni kitsch şi ATV-uri. O salată în care se amestecă din când în când şi trupuri de oameni, purtate dimpreună cu “agoniseala de o viaţă” pe undele viturilor. Manifestări, în sfârşit, triumfale ale naturii.

Toate au, însă, o explicaţie: când la casa părintească wc-ul îţi este construit dintr-un par înfipt în mijlocul păpuşoiului, ori când în tindă te-ai pomenit cu pământ pe jos, riscul de a nu observa pericolul şi mizeria este uriaş şi permanent. “Ca un om care moare de mai multe zile, omul alb este insensibil la duhoarea propriului trup”, spunea prietenul meu indianul Seattle. Referindu-se, foarte probabil, şi la unele blonde. (Nicolae R. Dărămuş)

•