Revista Kamikaze

jurnalul unui român în state, în criză și în budă – episodul 21

Îmi place să cred despre mine că sînt un pasionat de cultură și un mare iubitor al artelor. Bine, nu le iubesc pe bani, că le respect, și nici nu-s așa disperat, astfel că nu mă angrenez în activităţi din astea cu cultura decît atunci cînd primesc bilete moca sau e intrarea liberă.

De exemplu, o dată pe lună, la muzeele de pe aici e Ziua porţilor deschise, adică intri fără bilet, prilej cu care merg să iau pulsul la artă și tensiunea la culţi.

Săptămîna trecută am pășit pragul Institutului de Artă din Chicago, găzduit într-o clădire cu coloane ionice și arcuri romane la intrare, așezată ultracentral, vizavi de o berărie irlandeză, pe strada mare, și păzită de doi lei exagerat de mari și de bronzaţi. Cînd e zi cu intrare liberă, și publicul e pe măsură, doar n-oi fi eu singurul calic din America asta. Era cam plin.

Am luat-o la în­tîm­plare pe coridoare, intrînd prin toate camerele care mi s-au părut mie mai colorate și interesante. M-am benoclat pe la Rembranji, Vangogi, Ma­tiși, am dat niște ture în jurul unor statui romane, copii după niște originale și mai vechi, grecești, și am încercat să-mi iau un aer meditativ în faţa unor aiureli de artă contemporană, agăţate pe pereţi, deși n-am înţeles nici ce a vrut să spună artistul și nici cine-i mai sonat, ăla de face așa ceva sau ăla de cumpără. A fost frumos și am rămas pe undeva excepţional de surprins că toate valorile astea erau protejate cu cel mult un șnur de „pînă aici“ și, din loc în loc, de niște agenţi de pază care căscau ca leii și se plimbau apatici printre vizitatori. Nu tu cuști de sticlă cu alarmă, raze laser sau camere de luat vederi, cu glonţ pe țeavă, cum am văzut în filme, nimic.

Normal, toată lumea făcea poze, ceea ce m-a cam intrigat, deoarece nu înţeleg de ce te duci la muzeu s-o vezi pe Madona (a bătrînă) în toată splendoarea ei elgrecoteică și, ajuns acolo, te uiţi la ea prin obiectivul aparatului foto. Mă rog, fiecare cu fetișurile lui. Pozele de la muzeu sînt ca alea cu mașini „tari“. Vezi un Ferrari, un Lamborghini și simţi nevoia să-ţi faci o poză lîngă, eventual și cu o mînă pe capotă, să dai, așa, impresia, pe net, că e a ta. La fel și cu pozatul lîngă tablouri celebre, un fel de „eu și Rafael“ sau „Dali cu mine, la muzeu“.

Dar pînă la urmă e bi­ne că lumea mer­ge să deguste arta. Că o bea cu cola contează mai puţin. Important e că poţi să te dai cult pe gratis dacă reziști tentaţiei de a te trage-n poză cu Michelangelo. (Silviu Brizu)

•