Revista Kamikaze

Există impostori autentici. Unii se dau oameni politici (ajungând chiar președinţi de ţară), alţii oameni de afaceri și, nefiind nici una, nici alta, conduc partide sau trusturi media. Originea precară stă la baza lansării lor (precară spiritual, nu neaparat material), iar insaţietatea rămâne motorul întregii lor vieţi irosite. Conturile bancare consistente (propulsându-i pe unii în topuri) și imaginea cosmetizată prin tabloidele-mercenar le conferă o aură de siguranţă, mister și detașare, care se armonizează, prin falseturi stridente, cu dizarmonia ţării.

O specie mult mai tristă, dar la fel de nocivă, este însă impostorul neautentic. Fomist, selectat din „comunitatea știinţifică“ sau ahtiat să fie recunoscut de aceasta (prin doctorate, „expediţii“ etc.), el se află într-o perpetuă și bezmetică învârteală de satelit, orbitând în jurul celor din prima categorie, după cum interesele titlurilor, funcţiilor râvnite ori cele ale propriului buzunar o cer. Făcând compromisuri, el primește  mereu firimituri de la masa impostorilor autentici – politicieni ori businessmani – ale căror aberaţii decizionale și de afaceri le îmbracă recunoscător în girul său „știinţific“.

Tăcând însă mâlc ori de câte ori acţiunile stăpânilor generează drame flagrante și scandaluri răsunătoare. Dacă prima categorie de parveniţi, doctori în „arta imposturii“, își acoperă perfect urmele căţărării, impostorul fomist este un neîndemânatic, trăind la risc și continuu pe muchie. Prin „sindromul Mengele“ definisem simbioza cu ani în urmă.

De la maestru la epigonul hoţ

Am fost dator cititorilor cu precedentele consideraţii tocmai pentru a face diferenţa dintre o „execuţie“ prin presă, rău intenţionată, și atenţionarea onestă, cea pe care subsemnatul (prin Academia Caţavencu, Jurnalul Naţional, Vânătorul și Pescarul Român), de ani buni, o trimit „adrisantului“ conf. dr. ing. Ovidiu  Ionescu, director al Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice, prodecan al Facultăţii de Silvicultură din Brașov, fost secretar de stat la Ministerul Pădurilor și – aici e buba! – vocal, ubicuu, neobosit, inconturnabil și unic „spe­cialist“ în aproape „tot ce mișcă-n ţara asta“ (ca faună carpatină), De la urs la pănţăruș.

Folosind la un subiect prozaic, iată, titlul unei cărţi a corifeului literaturii cinegetice românești, scriitorul Ionel Pop – aflat acum în „loc luminos, loc cu verdeaţă“ –, îi cer mestrului iertare. Lucru pe care ar trebui să îl facă,  strigându-și inconștienţa și presărându-și cenușa căinţei în freză, și prodecanul conf. dr. ing. Ovidiu Ionescu. Pentru că, profitând de neatenţia celestă a maestrului, a copiat în propria teză de doctorat pagini intregi, cuvânt cu cuvânt, din monografia „Capra Neagră“, apărută în 1957, sub semnătura aceluiași scriitor.

Un important motiv în plus

Când impostura fomistului dăunează direct speciei umane – fie că e bolavă „sănăta­tea“, fie că la mijloc e vreo bancă fraudată etc. –, păgubiţii și apărătorii lor (proprietari, avocaţi, analiști, reporteri) răsar de pretutindeni, la mijloc fiind, nu-i așa?, omul și banii săi. Atunci când agresată (tot pentru bani) este „doar“ natura, „păgubiţii“ – necuvântătoare și arbori – nu strigă. Nici chiar murind „păgubiţii“ nu fac zarvă, nu cheamă presa, nu angajează avocaţi. Iar discreţia morţii lor este mană cerească pentru cariera mercenarului Mengele, care, necontestat, nu e tras la răspundere decât de „istorie“, o uitucă de când se știe. (Nicolae R. Dărămuș)

(va urma)

•