Cu scrisul, însă, are o relație bună. E un poet mai special de felul lui, obișnuiește să pună în joc o cantitate considerabilă de umor, mixează cu mînă sigură, ca un DJ al limbajului, partituri serioase cu altele aparent frivole, trece de la una la alta, meditează, parodiază, și nu e pagină care să nu îți amintească faptul că, în viață, trebuie să mai și rîdem. Sorin Gherguț (născut pe 10 februarie 1973) a publicat recent volumul Orice. uverturi & reziduuri (Pandora M), pe care vi-l recomand călduros. (Iulian Tănase)
Reporter: Am înțeles din carte că nu prea te înțelegi cu munca. Ce ți-a făcut munca? De la ce v-ați luat?
Sorin Gherguț: Cum spuneam la lansare – „la la (…)“ e cacofonie? –, pe copertă, sub uverturi şi reziduuri ar fi trebuit să scriu don’t try this at home. Personajul care vorbeşte la persoana I în carte nu e un model şi ce preconizează el nu trebuie pus în practică nici acasă şi nici, mai cu seamă, la serviciu. Eu cred că multe dintre lucrurile pentru care merită să ai timp liber sînt rodul unei munci făcute cu răspundere.
Rep.: Ți-ai propus să scrii un manifest împotriva muncii? Așa pare din seria Munci zile neplăceri.
S.G.: Nucleul dur al seriei pe care o pomeneşti are mai bine de 12-13 ani, nici nu ştiu dacă lucram deja undeva pe-atunci. Sigur, pot să invoc faptul binecunoscut că, în Cartea Facerii, munca – „să-ţi cîştigi pîinea cu sudoarea frunţii“ – apare ca o pedeapsă. Dar atît cît e vorba despre muncă, în textul meu, e mai degrabă o defulare în registru carnavalesc. E drept că, pînă să-mi închei studiile, mă gîndeam, atît cît mă gîndeam, cu groază la ideea că va veni o vreme în care, vreau, nu vreau, va trebui să am o ocupaţie de opt ore pe zi, cinci sau şase zile pe săptămînă. Dar nu-mi displace să fac lucruri, să am o activitate. Pe scurt: am cu munca o relaţie complicată. Sînt munci şi munci, la urma urmei.
Rep.: Gherguț cînd (n-)are ce face își schimbă locul de muncă, zici. Cîte locuri de muncă ai schimbat? Ce job-uri ai avut? Ce muncești acum?
S.G.: Acum lucrez la Institutul Cultural Român, la serviciul de presă. Alte job-uri cu carte de muncă au fost la Tribuna învăţământului, de unde am ajuns la o revistă numită Universul şcolii, de unde am aterizat la CNA, unde am prestat, tot la biroul de presă, din 2001 pînă la-nceputul lui 2005. Pe lîngă asta, am mai tradus cîteva cărţi, am mai colaborat ici şi colo prin presă.
Rep.: Pînă la cartea asta au trecut ani buni în care n-ai publicat nimic. Ce s-a întîmplat? Ai scris și n-ai mai publicat sau n-ai mai vrut să publici pentru că n-ai mai scris?
S.G.: Aş fi publicat mai repede dacă aş fi fost dispus să fac nişte compromisuri: să ies mai rar la bere etc. De scris am scris, multă vreme, mult, în primul rînd versuri, cel mai des în cursul unor preumblări şi deambulări, în troleibuze, metrouri şi alte locuri şi împrejurări în care eşti, îndeobşte, singur cu tine. Ajuns acasă, am reuşit rareori să le găsesc continuări pe măsură. Am vrut, pe urmă, ca volumul să fie mai mult decît o culegere de texte, să aibă o tramă, la nivel macro – poate în compensaţie cu fragmentarea vizibilă pe fiecare pagină. Decisivă a fost o rezidenţă la Tescani, în octombrie 2006, acordată de Pro Helvetia în colaborare cu Centrul de Cultură „Rosetti Tescanu-George Enescu“, în decursul căreia cartea s-a apropiat de forma de acum. Apoi, în 2008, la Neptun, la prima şi singura mea participare la festivalul scriitoricesc de acolo, în ultima noapte, mi-a fost furat laptopul (în mod spectaculos – cineva a intrat în cameră, pe geam, în timp ce dormeam, şi l-a luat). Odată cu laptopul am pierdut, printre altele, cîteva adăugiri şi modificări pe care le făcusem în manuscris şi cu care, mi se părea atunci, mă apropiam de finiş. Am reuşit greu să mă reapuc de lucru la carte după.
Rep.: La prima vedere, pari timid, dar poezia ta nu e deloc timidă. Umorul pe care-l practici în poeme compensează timiditatea asta?
S.G.: Mai ales atunci cînd e involuntar. La Cenaclul „Litere“ am fost ultimul care s-a prins la catrenul de succes „seara pe deal/buciumul sună normal/dar pus între buzele tale/el sună special“, al cărui autor sînt. Cînd, la lectură, s-a rîs abundent, am fost încîntat de subtilitatea audienţei, capabilă să aprecieze ceea ce mie mi se părea, în acel moment, fineţea intertextuală a strofei. Dar cine să mă creadă? Ca şi în cazul unui poem mai vechi, din liceu – „mai nu vrea, mai se lasă/broasca ţestoasă/(…)/tu nici nu ştii ce mult îmi place/la ea, adînc, sub carapace (…)“, întîmpinat de adulţi cu surîsuri, iniţial, pentru mine, enigmatice.
Rep.: Scrii undeva că ești sătul de propriile hazuri, de propriile glume. În ce relație ești cu glumele pe care le faci în texte?
S.G.: În general, într-o relaţie de voie bună. Sînt şi unele care mă enervează, mi se par posibil facile sau forţate şi mă întreb dacă să le las sau să le şterg (vezi „pax ghergutzeana“…).
Rep.: Glumele astea le faci pentru tine? Rîzi la ele? Sau le faci (și) pentru că unii se așteaptă ca textele lui Gherguț să aibă haz?
S.G.: Mi s-a-ntîmplat să-mi vină să rîd la propriile poante în timp ce citeam la cenaclu sau în alte ocazii publice, şi e nasol. Acum reuşesc mai uşor să mă abţin. De făcut le fac ca, vorba aia, să mai şi rîdem.
Loading...
Loading ...