Jurnalul unei stewardese

Nu tot ce zboară mai și mănâncă

Jurnalul unei stewardese

Erau ierni autentice, cu zăpadă neînghesuită, nepătată de cohorta de mașini de acum. Nu, nu tânjesc după duminicile în care circulau mașinile cu număr par sau impar pe plăcuța de înmatriculare. Pur și simplu, erau ierni adevărate, în care primarii nu erau stresați cu comandamentele de iarnă. În astfel de perioade, dar mai ales în cele cu ceață, aviația era la mâna hazardului. Nici un zbor nu semăna cu celălalt. Am stat odată patru zile la Iași cu avionul IL-14. Avea 28 de locuri, trei membri în cockpit și o stewardesă. mai mult

Ştrasuri, ţinte, orbitor/ Nu-i O-zone, e Şahtior!

Jurnalul unei stewardese

Mi s-a întâmplat de multe ori ca vecini, prieteni sau vagi cunoștințe să fie intrigați că nu îi văd în avion. Îmi cer scuze pe această cale și încerc să îi fac să înțeleagă de ce. Totul în aviație se desfășoară rapid, contra cronometru, cu decizii luate fulgerător. Începând cu drumul până la aeroport (care este o epopee în sine), pregătirea cursei, a uniformei, informațiile pe care trebuie să le primești înainte de zbor, sloturile, drumul până la avion, verificarea avionului, a catering-ului, prepararea cafelei echipajului înainte de zbor, totul este un carusel. mai mult

Partir c’est revenir un peu

Jurnalul unei stewardese

Să tot fie vreo 18 anișori de-atunci, de la începuturile marii migrații a romilor din Est asupra Europei din Vest. Germania a fost favorita, dar nici Marele Paris nu era de lepădat. La vremea respectivă nici măcar nu știam cum ne ajung acolo concetățenii. Cert este că formalitățile nu-i preocupau excesiv. Cum pe atunci România nu devenise încă țară membră a Uniunii, statutul migratorilor noștri le stătea în gât purtătorilor de uniformă occidentali mult mai rău decât le stă azi. Drept care îi luau, le cumpărau bilet business class și îi trimiteau acasă. Și-acum să intru în subiect. mai mult

Morala comunistă față cu penisul românesc

Jurnalul unei stewardese

Partidul Comunist veghea la moralitatea echipajelor TAROM. Nu puteai călători peste granițe dacă aveai haotice pofte lumești. Cu aducerea hormonilor la ralanti se ocupau câțiva colonei gușați numiți Consiliul Politic. Ei decretau, după burțile lor solemne, cine e imoral și cine scapă. Și – de ce să ne ascundem? – domniile lor aveau ceva de lucru, mai ales primăvara. Iar cum câte o primăvară găseai în fiecare colț al lumii unde zburai – că de-aia sunt două emisfere –, coloneii nu stăteau degeaba. Când aflau, de pildă, că doi tovarăși aviatori aveau relații neprincipiale, îi chemau la Consiliul Politic și încercau să-i aducă, de bunăvoie, înapoi spre celula de bază a societății care, știe toată lumea, este familia. Ți-ai găsit: năzdrăvanii cu pricina nici de-ai dracu’ nu se-mpăcau cu soluția asta; ei considerau, pur și simplu, că trebuie să aibă familie – adică o relație naturală, monogamă – în fiecare loc în care îi purta compania. mai mult

Cum a spart Securitatea lui Ceaușescu embargoul american asupra slăninii

Jurnalul unei stewardese

După ce, în tinerețe, doctorul psiholog Mircea Toma a selectat ani de zile piloți și stewardese pentru aviație, acum colegul nostru a ajuns să le selecteze acestora textele pentru publicare. În numerele următoare veți citi aici o serie de amintiri din pilotărie scrise de foștii săi colegi de breaslă, serie care rămîne deschisă în continuare la adresa lui Mircea.

Ambasadorii, șoimii și slana cu usturoi. A fost, la un moment dat, un pod de pasageri între noi și America. Era denumit „Ambasadorii României“. Așa hotărâse Ceaușescu. Pe ai lor spre noi i-am văzut, dar pe ai noștri spre ei, nu. Nu știu cât de bine s-au simțit acei tineri americani în România, dar în avioanele TAROM sunt sigură că le-a plăcut. Și asta, în primul rând, datorită șoimilor. „Șoimii“ TAROM – securiștii antitero – erau acele persoane cu origini sănătoase care ne fereau de cele capitalisto-lumești. mai mult

Pilotul cu blană – humanoidul adaptat calamităților vamale

Jurnalul unei stewardese

Mare belea era pe vremea aia – anii ’80, zic – cu vama. Aveam carnete de vamă cu rubrici pentru fiecare zbor. Scriai citeț: zborul, diurna, ce-ai cumpărat, cât a costat și restul de bani, care se reportau. La o lună, dacă nu erau cheltuiți, trebuiau depuși în bancă, unde îți luau din ei. Nu puteai trece de vamă fără acest carnet pe care nenea vameșul avea misiunea să-și aplice ștampila. Cum marea majoritate a cumpărăturilor erau taxabile, îți lăsai neuronii să țopăie pe arătură până te izbea inspirația și găseai diverse portițe pentru ca produsele mai exotice să devină niște banalități scutite de taxe. Astfel, un covor 2 x 2,5 m devenea covoraș de rugăciune, o veioză – „bulb plastic cu imitație spice grâu“, bibelourile – „jucărioare copii“, mesele sculptate de la Karachi – „măsuță de înfășat sugari“ (tot ce avea legătură cu bebelușii nu se taxa), haina de blană sintetică – „imitație vinilin“, becurile – „globuri pom“ și tot așa. mai mult

Oierul ardelean explică aerodinamica meridianului himalayan

Jurnalul unei stewardese

După ce, în tinerețe, doctorul psiholog Mircea Toma a selectat ani de zile piloți și stewardese pentru aviație, acum colegul nostru a ajuns să le selecteze acestora textele pentru publicare. În numerele următoare veți citi aici o serie de amintiri din pilotărie scrise de foștii săi colegi de breaslă, serie care rămîne deschisă în continuare la adresa lui Mircea.

E minunat că azi toată lumea poate circula cu avioanele oriunde, oricând. Un singur obstacol stă în calea celor ce vor, dar nu pot: banii. Acum se poate, dar n-ai cu ce; înainte aveai cu ce, dar nu se putea. Să sari din Est direct în Vest era un vis în „frumoșii“ ani ’80. Avioanele naționale zburătăceau în toate ogrăzile. Pasageri puțini, dar hotărâți. Și ei, și cei care le dăduseră viza de ieșire din lagărul socialist. Plecau oamenii frumos îmbrăcați, la cravată, cu pantofii lustruiți bine, ferchezuiți ca la nuntă. Ceilalți, vesticii, veneau și plecau veseli din această țară pe care o priveau ca pe-o ciudățenie. Pe ei îi cunoșteai după cămășile intens colorate, pantofii sport de calitate, bronzul din decembrie și, în general, după aerul lor de oameni fără griji. Față de toți aceștia, într-un zbor Karachi-Beijing, un grup format din trei persoane îți izbea retina. Arătau, se purtau, erau îmbrăcați altfel. Sigur că te euforizai puțin când vedeai așa ceva spărgând monotonia septică. mai mult

Cum au supraviețuit pasagerii unui concert mortal

Jurnalul unei stewardese

După ce, în tinerețe, doctorul psiholog Mircea Toma a selectat ani de zile piloți și stewardese pentru aviație, acum colegul nostru a ajuns să le selecteze acestora textele pentru publicare. În numerele următoare veți citi aici o serie de amintiri din pilotărie scrise de foștii săi colegi de breaslă, serie care rămîne deschisă în continuare la adresa lui Mircea.

Da, eu sunt cea căreia, acum 34 de ani, o doamnă drăguță de la Academia de Aviație i-a spus că nici nu se urcă bine în avion o stewardesă, că piloții au tendința naturală să se împiedice tactil în protuberanțele ei. Un an am umblat sfioasă, în al doilea an am dat eu de câteva ori din gene. Nu s-a întâmplat nimic. Pe urmă am prins curaj. Curajul de a vedea: pasagerii, colegii, colegele, scamele de nori, turbulențele, cețurile, toată această bucățică de univers paralel. După o viață petrecută în „țeavă“, am lăsat în urmă o halcă mare de tinerețe, vreo trei pietre de la inele, o brățară, multe unghii rupte și ceva sănătate. M-am ales cu retinele arhipline de imagini, creierul plin de amintiri, prieteni, dușmani. Și pentru că am rămas neciupită, vă propun vouă, celor care zburați cu Kamikaze, să mă stârniți și să mă ciupiți de amintiri. mai mult

Captiv în Bangkok

Jurnalul unei stewardese

După ce, în tinerețe, doctorul psiholog Mircea Toma a selectat ani de zile piloți și stewardese pentru aviație, acum colegul nostru a ajuns să le selecteze acestora textele pentru publicare. În numerele următoare veți citi aici o serie de amintiri din pilotărie scrise de foștii săi colegi de breaslă, serie care rămîne deschisă în continuare la adresa lui Mircea.

Ce vremuri frumoase și vesele erau odată! Mai ales că eram tineri! Și aveam și hormonii mai săltăreți. Nu dormeam niciodată. Nici măcar la Bangkok, unde ajungeai după un drum lung și obositor. Aterizai direct într-un cazan de căldură, un furnal de zgomote și o mare de orhidee. Țară exotică, ce mai. Abia așteptai să ajungi în camera de hotel, unde sorbeai și prin trompa lui Eustachio răcoarea aerului condiționat. În înghesuiala metropolei asiatice, hotelul profita de spațiu mai mult în înălțime decât în lățime: fiecare treaptă pe care o urcai să ajungi la unul dintre cele trei etaje era cât un Mont Blanc și un Everest la un loc. mai mult